Nu puteam să încep acest articol altfel decât cu cele câteva cuvinte care răsunau săptămânal, în timpul copilăriei mele petrecute în oraşul moldav Roman, în difuzoarele radioului atunci când începea mult-aşteptata emisiune de satiră şi umor: “Sal’tare, taică şi noroc!”. Au urmat, după ce devenisem student la Facultatea de Filosofie a “Universităţii din Bucureşti”, comediile sale spumoase, rămase în memoria peliculei, generându-mi momente de autentică bucurie şi destindere.
Şi iată că acum scriu despre cel care a fost şi a rămas Vasile Tomazian, un mare comedian al microfonului şi al ecranului. Printre sursele de documentare utilizate la elaborarea acestui articol se află volumul Vagonul de turneu – însemnările unui impresar al memorialistului şi cronicarului de teatru Gaby Michăilescu/Editura “Meridiane”, Bucureşti, 1986, precum şi unele cronici apărute în reviste autohtone din domeniul artistic.
Vasile Tomazian, pe numele său real Vasile Stănilă Tomazian, care provenea dintr-o familie armenească, s-a născut la 2 ianuarie 1900 în comuna Sâmbăta de Sus şi a decedat la 3 ianuarie 1978 la Bucureşti; s-ar putea spune că Destinul este cel care a decis aceeaşi lună a anului ca venire a sa în viaţă şi ca plecare din lumea pământeană.
Am acasă discul “Electrecord” Momente vesele cu Vasile Tomazian, realizat în 1966, purtând titlul Sal’tare, taică şi noroc! pe care îl ascult din când în când din dorinţa de a mai diminua singurătatea existenţei mele octogenare. Repertoriul acelor momente este următorul: Nea Vasile şi ultima modă; Nea Vasile şi Vico Torriani (pentrucititorii mai tineri menţionez că acesta fusese un cântăreţ elveţian în vogă, 1920-1998, foarte îndrăgit de ascultătorii români ai acelor ani – n.n.); Din păţaniile lui Nea Vasile; Din biografia lui Nea Vasile; Nea Vasile şi revelionul; Nea Vasile şi viaţa familială; Nea Vasile şi textele unor cântece; Nea Vasile la Grădina Zoologică. Conţinutul momentelor vesele aparţinea lui Vasile Tomazian, Aurel Felea, Eugen Mirea.
Am analizat – ca specialist în ştiinţele retoricii, logicii şi semanticii – textele rostite de Vasile Tomazian cu inegalabil talent. Ce am constatat? Acestea nu aveau aluzii şi, cu atât mai puţin, accente directe de criticare a unor situaţii politico-sociale din epoca respectivă (să nu uităm că monologurile sale erau rostite în primele decenii ale unei orânduiri încă riguros monitorizate de regimul sovietic de la Kremlin). În consecinţă, audiam doar anumite referiri inocente la conflicte familiale cotidiene, lipsuri sau metehne balcanice din domeniile comerţului, deservirii populaţiei, transportului urban, modei vestimentare, neînţelegeri manifestate în relaţiile dintre tineri şi vârstnici.
Vasile Tomazian a jucat între anii 1950 şi 1968 în filmele: Vin cicliştii; Şi Ilie face sport; Băieţii noştri; Post restant; Mofturi 1900; Nu vreau să mă însor; Setea; Corigenţa domnului profesor; Aproape de soare; Pe răspunderea mea; Desfăşurarea; Şofer de mare viteză; Bulevardul “Fluieră vântul”. Sunt bucuros că am avut prilejul de a viziona în ultimii ani unele dintre filmele menţionate şi difuzate de diverse canale de televiziune.
De asemenea, el a fost actor la Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” din Bucureşti unde era actriţă soţia lui, Florica invocată în multe dintre scheciurile sale; printre spectacolele care i-au marcat simpatica şi talentata prezenţă s-au aflat cele intitulate: Ocolul Pământului în 30 de melodii; Un băiat iubeşte o fată; Bucureşti 500.
În îndelungata carieră artistică a folosit mai multe pseudonime: Jean Thomas; Jan Tomas; V. Thomas; Ion Tomas. În conştiinţa publicului românesc, însă, dânsul s-a impus printr-o denumire legitimă şi extrem de sugestivă: “un Birlic al geniului scurt”. În acelaşi timp, Gaby Michăilescu se simţea nevoit să recunoască faptul că “Tomazian a semănat de la început cu el însuşi, nu cu altul. În aceasta a constat pitorescul, notorietatea lui, popularitatea vijelioasă.”.
Autorul volumului de memorii, la care mă refer în articolul de faţă îşi amintea: “Nea Vasile Tomazian era un dulce, un drăguţ… În cariera mea, rar mi-a fost dat să întâlnesc un om mai dintr-o bucată. Avea omuleţul ăsta cât un degetar, cu toate că – după spusele lui, îl mâncaseră păduchii în tinereţe, prin cârciumele cu program din Calea Griviţei – o comportare exemplară. Modest, de caracter, meseriaş sută la sută.”.
M-au impresionat în mod firesc alte trăsături de caracter, sesizate de memorialistul evocat: “Chiar în anii în care voga i-a crescut vertiginos şi era căutat ca iarba de leac, Vasile Tomazian n-a ridicat pretenţiile, menţinându-se în strictul drept pe care i-l dădea legea: două sutare (de lei – n.n.) pentru un spectacol. Niciun creiţar în plus. Pentru această remuneraţie a sălilor pe care le bucşea nu numai că făcea program oricât i-ai fi cerut, dar se îngrijea de spectacol, păzea scena, era fericit că publicul pleca mulţumit. Cu el pe afiş nu aveai niciodată emoţii.”.
Autorul respectiv se vede obligat moralmente ca să sublineze ceea ce însemnau modestia şi seriozitatea devenite proverbiale ale lui Vasile Tomazian: “Ajungea la Moldova Nouă sau la Sighet pe coşul locomotivei, agăţat de un car cu boi, nu ştiu dacă nu a împrumutat şi vreo bicicletă, ca să fie cel dintâi la cabină… Unde trupa, de obicei întârziată, îl găsea taciturn într-un colţişor, pufăindu-şi tacticos ţigările, una după alta, sorbind gingirlia (cafeaua bine fiartă cu caimacul redus la nivelul de spumă, fără năut). Posac, fără să îl impresioneze viaţa, gândea la cea de artist, făcută de ceilalţi altfel decât el, în dorul lelii.”.
Fiindcă am amintit anterior relaţia de natură semantică dintre Vasile Tomazian şi Grigore Vasiliu-Birlic, am reţinut un alt episod, de această dată hazliu. Jurnalistul, căruia îi aparţin însemnările despre episodul cu pricina, menţiona că “atunci când impresarul Gaby Michăilescu se trezise într-o strâmtoare mai periculoasă decât cea de la Posada, iar propriul buzunar i se transformase din demisec în sec, impresarul se învoise pentru un spectacol ad-hoc la o şcoală de cartier – 1.000 de lei pentru tot programul!”.
Dar poate este mai bine ca să revin la textul original din volumul citat în acest articol: “S-au învoit călifarii: Maria Tănase, mereu în atenţie, inclusiv sub filajul ochilor care nu se văd, dar… se uită, Goangă (baritonul Petre Ştefănescu Goangă – n.n.), Birlic (actorul Grigore Vasiliu-Birlic – n.n.). Am mai luat un pianist, pe Petrică Gusti (cunoscutul interpret de romanţe – n.n.), pe Petru Assan, replicantul lui Birlic şi i-am telefonat şi lui Nea Vasile (actorul Vasile Tomazian – n.n.). L-am luat direct: <Nea Vasile, nu pot să-ţi dau decât o sută de lei.>; <Spune unde: înainte, pe dreapta, pe colţ, la etaj.>. A fost un regal de spectacol. Lume subţire, foarte mulţi profesori. Maria (renumita cântăreaţă de muzică populară – n.n.) a făcut tot programul în franţuzeşte. Goangă a cântat Herodiada (opera lui Jules Massenet – n.n.).Birlic cu ale lui. Nea Vasile cu Sal’tare, taică şi noroc!”.
Episodul se încheie cu acest comentariu al memorialistului: “Nu l-am văzut niciodată mai îmbujorat pe drăguţul Vasile Tomazian ca în clipa în care reprezentantul şcolii l-a cadorisit – ca pe noi toţi, de altfel – cu o sticlă de vin bătrân care purta o etichetă şugubeaţă: Vin popesc. Şi s-a tot dus cu ea la subsuoară, înainte, la dreapta, la stânga, spre strada Fluierului.”.
Vasile Tomazian a părăsit, contrar voinţei lui, scena vieţii şi viaţa scenei, chiar dacă mai avea multe de spus cu un zâmbet cuceritor şi cu o voce inimitabilă, spre delectarea numeroşilor spectatori şi ascultători. Dânsul a lăsat generaţiilor de pe meleagurile noastre care au urmat şi vor mai urma aceste cuvinte memorabile: “Sal’tare, taică şi noroc!”.
